OANA SÂRBU – „Eu aleg mereu drumul spre primăvară, spre sentimentele care mângâie femeia din mine” (2024)

„«Anide liceu»,delirul continuă”

– Arăți minunat, Oana! Să înțeleg din asta că viața ta funcționează la turație maximă?

–Da, sfârşitul lui 2019 a fost extrem de activ şi de bogat înevenimente: am cântat mult atât în Bucureşti, cât şi prin ţară.Am avut concerte de Crăciun, am avut spectacole pentru copii, amavut foarte multe filmări, tot muzicale, şi am avut şi evenimenteprivate, unde, fără excepție,am fost rugată să cânt… „Anide liceu”!Mi se pare fascinant că, la 34 de ani de la premiera filmului„Liceenii”,lumea continuă să îl iubească și,implicit, să iubească șimuzica lui. E vorba de oa­meni de vârsta mea, care au trăitlansarea fil­mului exact la vârsta personajelor, dar e vorba şide „copii”din gene­raţiile anilor 2000, șiasta mi se pare ceva fan­tastic! Inclusiv la concertele„Nos­­talgia”(un ciclu de evenimente muzicale foar­­te frumoase şi binerealizate), unde am fost in­vitată în mai multe rânduri, atrebuit neapărat să cânt „Anide liceu”.Anul ăsta, de pildă, „Nos­talgia”a fost or­ganizat la „Romexpo”,deci îţi dai sea­­ma de am­ploarea publicului – crederau aco­lo vreo 10.000 de oameni. Ei, abia am apucat să cântprimele acorduri din „Anide liceu”şi a în­­ceput delirul! (râde) „Misterul”ăsta cred însă că are o explicaţie simplă: e vorba de calitateafil­­mului şi a muzicii, cât şi de valorile solide care,până la urmă, reprezintă „coloanaverte­bra­lă”a poveştii. Șipentru Revelion am avut mai mul­te pro­puneri, pe care însăle-am refuzat. După peste 30 de ani de prezențăpe scenă, am pre­ferat să rămân acasă, alături de familie.Nu prea mai agreez iureşul de Revelion: alergi de la o cântare laalta, că sunt câte 3-4 pe noapte, de­seori trebuie să cânţiîn pieţe, în aer liber, deci în frig, ceea ce e periculos pentruvoce, iar dacă mai tre­buie şi să fugi în alte oraşe,disconfortul gene­rat de obo­seală e foarte mare, mai alescă orga­nizatorii nu-ţi mai asigură cazarea, ceea ce mi separe aiu­rea. Şi ştii cât de bine a fost acasă?! Am fostîn­tr-o vizită, vreo do­uă ore,la nişte verişori, unde se strânseseră copi­laşi mulţi, iarapoi am revenit la ai mei, unde ne-am reunit întreaga fa­milie,unde a fost veselie, tandreţe şi multă iubire. Ce-aş fi pu­tutsă-mi doresc mai mult?!

– A durat bucuria asta și în 2020? Ai izbutit să iei startul „la timp”?

–În general, de-a lungul vieţii, eu nu am făcut niciodatăbilanţuri, fiindcă nici planuri de viitor bă­tute-n cuie numi-am făcut. Am preferat şi prefer să las lucrurile să vină spremine, important e să le primesc pe toate cu firesc, cu naturaleţe.Cred că atitudinea asta îţi dă o anume aşezare, care te ajutăindiferent de circ*mstanţe: că e vorba de provocări pro­fesionale,că e vorba de bucurii sau poate de tristeţi personale… Pentrumine, ultimii doi ani au fost foarte bogaţi atât profe­sional,cât şiemoţional. Viațami-a făcut o mul­ţime de surprize frumoase, pe sufletul meu! Amtrecut pragul celor 50 de ani într-o stare de efer­vescenţăartistică, într-o energie frumoasă şi bene­fică, în iubire…Am fost surprinsă de nişte trăiri atât de intense şi atât denoi! Pe de altă parte însă, a intervenit şi o schimbare, legatăde starea mea fizică. Oricât de tare mi-ar plăcea mie să-mitrăiesc visele şi iubirile în candoare şi într-un romantismadolescentin (lucru pentru care am fost admirată, dar şiironizată), trebuie să re­cu­nosc că am început săpercep puţin altfel trecerea timpului, la nivel fizic, sau, poate,trecerea mea fizică prin timp. Simt o oarecare oboseală fizică, numai am aceeaşi energie ca în urmă cu 20 de ani, simt o acumularede stres – pentru că am nişte res­pon­sa­bi­li­tăţi,nişte griji le­ga­te de fa­milie, sunt pre­ocu­patăcons­tant de fiul meu… – şi văd şi în oglindă unelemo­dificări. Sigur, l-aş mânia pe Dum­nezeu să spun cămodificările astea, reflectate în oglin­dă, sunt atât deevi­dente, încât să mă deprime şi să mă sperie. N-am ajunssă bat ca­bi­ne­tele cos­metice sau me­dicale,ca să încerc toată gama de „re­medii”care e acum accesibilă pe piaţă. Totuşi, schimbările astea lesimt şi le văd. Dar le privesc şi le accept fără dramatism, cicu firesc, cu natu­raleţe. Şi aleg mereu drumul spre primăvară,mă con­centrez cel mai mult pe se­ni­nătateasufletului, pe acele trăiri sentimentale care mângâie femeia dinmine şi, în acelaşi timp, spo­resc creativitatea artistuluidin mine.

„N-amfost niciodată singură în suflet”

– Oana, vorbești ca o îndrăgostită! Asta spu­ne și chipul tău…

–Iubirea duce tot, Ines! Dacă iubeşti, nimic nu poate să-ţidiminueze optimismul şi spe­ranţa… Eu consider că toţi avemnevoie de iu­bire, şi aici mă refer la iubirea romantică.Sigur, poţi să iubeşti o floare, poţi să iubeşti natura, îţiiubeşti copilul şi-ţi găseşti împlinirea în el, dar cred,totuşi, că iubirea dintre doi oameni maturi, iubirea romantică,rămâne extrem de importantă, inclusiv în epoca asta atât detehnologizată. Şi ştii de ce insist pe ideea asta? Fiindcă eu amfost un om norocos: în viaţa mea matură, cu foarte puțineexcepții,nu mai mult de câteva luni, eu n-am fost singură în suflet. Or,trăirile astea emoţionale intense m-au readus mereu la vârsta de14 ani, când m-am îndrăgostit pentru prima oară cu-adevărat.Trăirile astea emoţionale inten­se nu mi-au permis să mămaturizez interior, în sensul pierderii candorii, a încrederii înfrumos… Matură fiind, când am fost îndrăgostită lulea, m-amcomportat şi am simţit tot ca la vârsta adolescenței!(râde) Ştii, eu cred că iubirea are şi menirea asta: să ne facăsă uităm, mă­car puţin, de conven­ţiile sociale… Nucred în teoria că iubirea trebuie trăită doar în „perioadaperfectă”de timp, de vârstă, de sta­tut social… Ce în­seam­nă„perioadaper­fectă”?Iubirea vine când vrea ea, iar dacă tu o respingi, fiindcă aidevenit excesiv de raţional sau poate chiar cinic, înseamnă că,de fapt, pui accentul pe con­trol, nu pe sentimen­tul deiubire în sine. Ceea ce e trist! Văd atât de multe cupluri înjurul meu, care îşi împart casa şi familia şi viaţa, dar, defapt, acei doi oameni doar coabitează, într-un fel de con­sens,fiindcă între ei iubire nu există niciun strop. Sigur, societateaprezentului încurajează foarte mult genul ăsta de situaţii, aşacum încurajează şi „robotizarea”sentimentelor: în loc ca oamenii să se întâlnească unii cuceilalţi „peviu”,să dea un telefon, să cumpere şi să ofere o floare, ei îşi„îm­părtăşescsentimentele”pe internet, trimi­ţându-şi emoticoane. În loc de atingeri,imagini seci. Ce fel de sentimente mai sunt alea?! Și,ca să trag o linie la răspunsul ăsta (râde), îțimăr­­tu­risesc că, pe mine, trecerea timpului nu măpa­ni­chează, iar eu trăiesc iubirea, atunci când vine,deplin, cu toată fiinţa. Nu am avut niciodată aven­­turi,poveşti scurte de iubire, ci poveştile me­le au fost de durată,am tre­cut prin toate eta­pele: fluturii în stomac, de laîndrăgosteala de în­ceput, spaima trezirii la realitate, cândîţi vine să fugi, dar vrei să şi stai, apoi sedimentareaiubirii…

– De ce ne sperie iubirea, Oana?

–Pentru că ne vulnerabilizează foarte tare. Şi pentru că atuncicând ai o nevoie foarte mare de iubire, imaginaţia poate să ţi-oia cu mult înaintea a ceea ce se întâmplă în realitate, poate săte şi inducă în eroare uneori…

– Să revenim la felul în care arăți: minunat. Cum reușești? Ai spus că nu recurgi la corecții estetice.

–Eu îmi fac timp, din când în când, pentru o şedinţă de masaj,pentru o sesiune de înot, pentru o evadare de câteva zile la unspa… Orice atin­gere cu energie bună, fie că e vorba de apă,fie că e vorba de mâinile unui terapeut, fie că e vor­ba denişte pietre calde (cele care se folosesc în ma­sajul cu pietrevulcanice), are, cel puţin în ca­zul meu, un efect fantastic înceea ce priveşte re­echilibrarea (ca şi în cazulîmbrăţişărilor sincere, despre care există studii ştiinţificeşi psihologice serioase, care le demonstrează beneficitatea, atâtla nivel fizic, cât şi la nivel psihic şi emoţional). Pe de altăparte, răsfăţurile astea ne fac să ne simţim şi mai bine încorpul nostru – pielea parcă străluceşte şi o simţi infinitmai hidratată şi mai elastică, tenul îţi înfloreşte etc. –,iar când te simţi bine trupeşte, te simţi şi mai fe­minină,îţi creşte încrederea în tine… dacă mai adaugi şi-o boare deparfum (în cazul meu, un par­fum oud, pe bază de santal, descor­ţişoară…), te simţi gata să cucereşti lumea! (râde)Fireşte, feminitatea, acel amestec de delicateţe, de eleganţă şide cochetărie, este o trăsătură cu care te naşti, însă eapoate şi trebuie – consider eu – să fie şi cultivată de-alungul anilor, astfel încât ea să nu se ofilească înspre toamnavieţii. O femeie în­grijită, care şi-a cultivat delicateţea,eleganţa şi cochetăria, rămâne fe­minină chiar şi atuncicând în jurul ochilor i-au apărut riduri, când con­turulfeţei nu mai e la fel de ferm, când pielea a început să-şi maipiardă din elasticitate…

„Seninuldin iubire împrăștienorii”

– Încep să cred că secretul frumuseții tale e optimismul…

–Vezi, eu am avut o familie frumoasă şi, datorită ei, o copilăriefoarte frumoasă şi destul de confortabilă, în anii 70. Apoi însăau venit anii ‘80, care, dincolo de faptul că atunci m-am lansatşi că atunci a avut premiera „Liceenii”,consider că au fost o perioadă foarte urâtă. Pe de altă parte,simţeam mult lipsa tatei (N. red. – Ro­mulus Sârbu, renumitactor de pantomimă şi mem­bru al ce­le­brului cuplucomic „Antonşi Ro­mică”,de la tea­trul „ConstantinTănase”),care era mult plecat de-acasă, datorită artei lui, deşi ma­maîncerca din răsputeri să-i compenseze ab­sen­ţa, atâtpentru mine, cât şi pentru fratele meu, care e mai mare decât minecu 10 ani. La un moment dat, datorită succesului stârnit de film șia epocii mai bune în care am copilărit, ai mei mi-au spus într-odiscuțiecă eu am fost pri­vi­legiată de soartă, fiindcă viaţamea fusese mai uşoară decât a fra­telui meu, fiindcă mie îmisu­râsese norocul mai devreme şi în­cepusem să am suc­cesla o vârstă atât de fra­gedă. Eu am inter­pre­tatcuvintele astea ca pe un reproş şi mi s-a nă­zărit căfratele meu era cumva preferat de pă­rinţii mei, iar ideea asta– care, târziu, mi-am dat sea­ma că era complet falsă,complet nefunda­men­tată – mi-a creat, vreme de aniîntregi, o anu­me rezervă, o anxietate. Mi se părea căfu­sesem neînțeleasă.De-asta m-am dezvoltat – şi am ră­mas şi azi – ca un omdestul de introvertit, de-aici îmi vine această aură de mister, pecare mi-o mărturisesc mulţi dintre oamenii cu care stau de vorbă,de-aici s-a născut şi spiritul meu inde­pen­dent, aceastădorinţă de a face numai ce şi cum consider eu, pe principiul „mienu-mi spune ni­meni ce să fac”…Un spirit independent, rebel, care s-a manifestat încă de peatunci, din ado­lescenţă, când foarte curând am intrat înconflict cu ai mei: părinţii nu prea voiau să mă lase să facmeseria asta, artistică, de teamă să nu le fure cineva fata şicine ştie ce să se întâmple cu ea (râde), iar eu mă încăpăţânamşi le opuneam rezistenţă, nevrând să renunţ la drumul pe careîl simţeam „almeu”.Aşadar, pe dinăuntru, eu nu sunt atât de senină şi de opti­mistăprecum par, sunt un om cu căutări multe, fiindcă niciodată nu mămulţumesc cu răspun­surile simple. Însă, aşa cum îţispuneam, vine se­ninul din iubire şi norii se împrăştie.Întotdeauna simt nevoia de sta­bilitate, de „unpă­mânt”solid sub pi­cioare, de nişte răs­pun­suri clare,oricât de complexe ar fi ele – poate asta ţine şi de zodia mea,Taur, o zodie de pă­mânt…

Colecțiade bilețele

– Cu siguranță că Alex, băiatul tău, inte­li­gent, cuminte și afec­tuos, îți întărește și el echi­li­brul.

–Cu siguranţă! Alex are o personalitate foarte bine marcată, e untip foarte meticulos şi foarte atent, foarte matur, pentru vârstalui, e un băiat care ţine la ideile lui, dar întotdeaunaargumentat. Or, tocmai argumentele lui, a căror valabilitate ore­cunosc, reuşesc să mă readucă aşa, „cupi­cioa­rele pe pământ”,mă echilibrează, îmi dau o an­coră mai solidă. Mai ales că,mereu, orice obser­vaţie îmi face e formulată într-o manierădelicată şi simţi afecţiunea imensă din spatele ei. A găsit osoluţie chiar şi pentru momentele când mă simte foarte nervoasăsau inabordabilă: îmi scrie câteva cuvinte pline de afecţiune pebileţele pe care le plasează pe undeva, prin apropierea mea, ca săle citesc repede. Am o colecţie întreagă de astfel de bileţele,pe care o păstrez ca pe ochii din cap. E una dintre dovezile clareale iubirii pe care mi-o poartă fiul meu! Șimai are Alex un merit: alături de el nu pot să permit tristeţilorsă mă ţină prea mult înlănţuită, nu pot să mă las cuprinsăde tenebre. Tristeţile trebuie şi ele trăite, căci fac parte dinviaţă şi au rolul lor, însă… nici prea mult. (râde) Eu şiAlex ne-am construit un echilibru al vieţii noastre de familie,ţinând cont de personalitatea fiecăruia: mergem împreună lasport, la filme, ieşim cu prietenii comuni, el iese însă şiseparat, cu prietenii lui, merge în multe tabere, acasă ne uitămla te­levizor, la docu­men­tare sau la filme care ne placamân­du­rora, sau jucăm jocuri împreună, dar avem şimo­mente când eu stau şi mă re­laxez pe canapeaua dinsufra­ge­rie, iar el îşi vede de preocu­pările lui, lael în ca­me­ră… Mi se pare im­por­tant săîn­ţe­leagă inclusiv asta: că oamenii nu sunt identiciunii cu alţii, că uneori ai nevoie de activităţi împreună, iaralteori ai ne­voie de linişte șide singu­ră­tate. O viaţă împreună se cons­tru­ieştepas cu pas, șinu se impune.

– Oana, în încheiere, vor­beşti-mi despre noul tău pro­iect, cu mare încărcătură senti­mentală.

– Măbucur foarte mult că-mi dai ocazia asta: e vorba des­­pre ogală prin care urmează să fie omagiaţi Thury Ştefan, un ma­rebalerin român, care, în timp, şi-a împlinit ta­lentular­tistic în forme variate, şi „Antonşi Romică”,aceşti doi artişti care s-au dedicat pan­­to­mimei,fiind primii care au abordat, în Ro­mâ­nia, acest stil.Anton Nicolae, Romulus Sârbu, tatăl meu, şi Thury Ştefan au fosttrei artişti de mar­că ai României, cu nişte cariereextraor­di­nare, care merită cu prisosinţă omagiul nostru,al tuturor. Din fericire, teatrul „ConstantinTănase”a rea­lizat câteva astfel de gale şi, la iniţiativa mea,pre­găteşte în continuare mai multe eve­ni­men­tede acest gen, evenimente dedicate unor artişti care au valoarea unorrepere în lumea teatrului de revistă românesc. Iar eu sunt foartepreo­cu­pa­tă acum să organizez partea de arhivă, caree im­pli­cată în desfăşurarea galei – fotografii,afişe, ma­teriale video –, dar îi pre­gă­tesc tateişi nişte sur­prize, nişte interviuri cu co­legi de-ai lui,pe care i-am găsit prin ţară, datorită reţelelor de socializare.

Foto: VICENȚIU AMARANDEI

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.